AMBROZIE

        

are cât trecuse? O lună, o săptămână, o zi, o secundă… O viaţă?

            Pe cer se învălmăşeau nori negri. Venea ploaia. O picătură îl lovi exact între ochi. Aşa să fie oare? Se aştepta la cu totul altceva. Îşi imaginase de mai multe ori cum va fi, de-a lungul vieţii. Auzise multe poveşti, mulţi bătrâni tâlcuiseră despre asta. Poate că inventaseră. Până la urmă, nu aveau nici ei de unde să ştie cum e. Unde începuse?

           Prima amintire care-i veni în minte fu cu primul băiat pe care îl cunoscuse. Alergau în albia unui râu, fugăreau un pui de lup. Habar nu aveau de unde apăruse, dar se treziseră cu el dându-le târcoale. L-au strigat, l-au ademenit, ba chiar l-au şi în jurat. Până la urmă, au început să-l alerge. Apa susura în dreapta lor, coborând alene din vârful muntelui; cel puţin aşa credeau ei. Discutaseră de mai multe ori de unde vine şi încotro se duce, dar de fiecare dată ajunseseră la concluzia că mai trebuie să crească puţin, apoi vor merge să investigheze. Lupul o cotise la dreapta, în imediata apropiere a apei. Numai pietre ascuţite. Prietenul său îi strigă să vină după el. Inima îi bătea de avea impresia că-i va străpunge pieptul. O clipă de ezitare şi timpul parcă se opri. Amicul său făcu un salt impresionant pentru vârsta şi gabaritul său. Nu-şi imaginase că, deşi avea aproape dublul greutăţii sale, putea să fie atât de iute şi elastic. Îl privi cum aterizează pe grohotiş, îl privi cum îi fug picioarele de sub el, cum cade în fund şi cum alunecă în faţă, lăsând în urma sa o dâră de sânge. Lupul se oprise şi el. Mult timp nu s-a hotărât ce să facă. Să fugă înapoi, sa cheme oameni, sa fugă la prietenul său să-l ajute să se ridice… Era paralizat… Şi la fel era şi prietenul său. Nu mişca. Într-un târziu, lupul s-a apropiat de corpul copilului. A început să-l miroasă… Ar fi trebuit să strige, să arunce cu ceva spre el. Cu siguranţă, sângele mirosea foarte îmbietor pentru un animal de pradă. Trebuia să facă ceva. Şi totuşi… Toată viaţa s-a întrebat dacă a văzut ceea ce a urmat sau a leşinat pur şi simplu, aşa cum i s-a tot povestit mereu.

            Tatăl său. El fost următorul lucru pe care şi l-a amintit. Barbă deasă, umeri laţi, privire aprigă. Şi o palmă grea, care-l muta câţiva paşi mai în faţă, de fiecare dată când lovea. Deşi, ca să fie corect, mereu l-a lovit cu un motiv. Nu fusese tocmai un copil cuminte, era conştient de asta. Tatăl său care a muncit din greu pentru ei. Singura problemă era că-i plăcea vinul, iar vinul îl plăcea pe el. Erau nedespărţiţi.

            De mamă nu ştiuse niciodată nimic. Auzise că fusese foarte frumoasă, mulţi bărbaţi o doriseră, şi mulţi avuseseră probleme cu tatăl său. Probleme de sănătate. După ce s-a săturat de spart capete şi semănat dinţi pe ogoare, a făcut-o femeia lui, iar ea nu s-a împotrivit. Deşi nu cel mai frumos şi nu cel mai bogat, avea ceva special, ceva ce o făcuse să se trezească cu gândul la el şi să se culce întrebându-se dacă se va întâlni şi mâine cu el.

            Apoi, nu cunoştea toate detaliile, nu se sinchisise nimeni să-i spună toată povestea. Ştia doar că ea îl născuse, îl sărutase pe căpşorul său mânjit de sânge amestecat cu alte zemuri şi-l strânsese puternic la piept. Piept care rămăsese nemişcat apoi. Vorba umbla că tatăl său, singurul care asistase la naştere, rămăsese mult timp în picioare, în faţa lor, privindu-i îmbrăţişaţi şi nemişcaţi. Se spune că el ar fi simţit tragedia care avusese loc, şi că nu ar fi scos niciun sunet, nici măcar un scâncet.

            Primul sunet pe care l-a scos în această lume a fost în clipa în care braţul stâng al mamei sale a căzut fără viaţă din pat. El i-a urmat cursul, asemenea râului care i-a hărăzit şi destinul, şi s-a zdrobit de pământ. Atunci a plâns pentru prima oară. Tot atunci şi-a revenit în fire şi tatăl său. A ieşit afară ca să dea de veste ce s-a întâmplat.

            Parcă erau mai multe picături. Cu siguranţă, cerul era negru acum. Stropii de ploaie se avântau spre pământ cu violenţă. Erau din ce în ce mai mulţi şi mai deşi. Era clar, venea furtuna…

            De-a lungul timpului a bănuit că tatăl său îl considera vinovat pentru moartea mamei sale. A încercat să-l înţeleagă, deşi nu a reuşit mereu, ceea ce a dus la încleştări destul de dure uneori. Alteori, se rezuma totul la un schimb scurt de ulcele şi, mai rar, ce-i drept, la câte o unealtă de lucrat ogorul. Totul se termina cu fuga lui din ogradă. Dar era conştient că o merita. De supărare, nu-l lăsa să uite cum şi când a murit sa. Şi nu uita să menţioneze că el a stat ca o stană de piatră.

            Anotimpuri au venit şi au trecut, iar el a crescut falnic, ca şi tatăl său. Înalt, cu braţe puternice, putea ridica un om cu tot cu scaunul pe care stătea, lucru pe care îl demonstra de câte ori aveam posibilitatea, deşi cei care stăteau pe scaune nu prea erau de acord. Multe ulcele cu fierturi s-au risipit şi multe cămăşi s-au pătat din cauza orgoliului său, care trebuia mereu gâdilat. Una peste alta, putea muta munţii din loc, dacă-şi punea mintea cu ei. Dar toată forţa sa se sfârşea, se evapora, dacă-i vorbea o fată. De avea ceva în mână, cu siguranţă ajungea ţăndări. Numai urcioare câte a spart, ar fi putut pava un drum cu ele… Aşa se face că într-o zi a spart un vas în care ţinea tatăl său vinul. Era un vin mai de calitate, trăsese mult ca să-l cumpere. Seara, când i-a spus, l-a blestemat şi l-a alungat din casă. Supărat nevoie mare, el şi-a încropit o bocceluţă şi s-a dus la râu. A privit cum curge apa câteva clipe. A admirat felul în care se oglindea luna într-o băltoacă şi şi-a adus aminte de prietenul său care a murit pentru că el nu a avut nicio reacţie. Aşa că s-a decis. Va pleca de acolo.

            Începuse de-a binelea ploaia. Abia mai putea ţine ochii deschişi. Era conştient că în jurul lui începeau să se formeze mici bălţi. Până la urmă, tot răul spre bine. Îşi deschise puţin gura şi începu să înghită cu poftă apa de ploaie.

            Plecase de ceva vreme de la casa sa şi bănănăise fără vreun rost prin pădure. Fusese mai greu cu mâncarea, dar se descurcase el cumva. Avusese noroc că dăduse şi peste un grup de oameni care-l primiseră bucuroşi la masa lor, în jurul focului. Îi mai lăsaseră şi ceva provizii. Din păcate, trebuise să bată doi dintre ei, la început, când ei îl crezuseră un tâlhar şi încercaseră să-l omoare. De la ei a aflat pentru prima oară că în vale, acolo unde apa curge lin, nu se mai avântă cu putere în jos, erau mult mai mulţi oameni, locuiau în sate mult mai mari, duceau o viaţă mai îndestulată şi erau mai fericiţi. Cel puţin asta reieşea din poveşti. Aşa că s-a hotărât să se ducă şi el acolo, să vadă măcar cum e.

            Mersese mult, mult mai mult decât îşi imaginase. Văzuse ogoare întinse de nu le putea cuprinde cu privirea, văzuse fântâni diferite faţă de cele din care luau apă în satul său şi chiar găsise un urcior puţin crăpat, pe care-l lipise el cu pământ şi puţin bălegar, astfel că acum putea să ducă mai multă apă cu el. Mersese multe zile şi multe nopţi şi, cu toate acestea, nu se mai întâlnise cu nici un om. Într-o noapte, a nimerit într-o haită de câini, şi a fost nevoit să spargă bunătatea lui de urcior. Totuşi, mai bine aşa, că parcă apa din el începuse să aibă un gust cam ciudat.

            În sfârşit, după ce mersese încă o zi pe o arşiţă de te făcea să-ţi pierzi minţile, se pusese un vânt care ridica valuri, valuri de nisip. Nu exista vegetaţie nici în stânga, nici în dreapta drumului, aşa că tot acel nisip parcă se strecura intenţionat pe sub straiele lui, printre buzele lui, pe sub genele lui… Şi astfel, cu ochii aproape închişi, cu buzele strânse, crispat, însetat şi puţin înspăimântat, s-a trezit la intrarea într-un sat. Inima i-a tresărit de fericire şi şi-a spus că va face orice pentru o cană cu vin şi ceva de-ale gurii. A mărit paşii; curând, casele şi căsuţele satului îl apărau de vânt şi de nisip. A înaintat timid, aşteptând să-i iasă cineva în întâmpinare. Abia atunci a realizat că nu auzea nici un zgomot, în afară de şuieratul nervos al vântului. Nu-i mirosea a foc, nu auzea fier bătut sau ascuţit, nu lătra nici un câine, nu plângea niciun prunc… Părea a fi un sat părăsit. A intrat în mai multe case şi abia a reuşit să-şi facă ceva de mâncare, la cină. A fost mulţumit, cât de cât, că după multe nopţi dormite pe unde a apucat, astă-noapte va dormi cu un acoperiş deasupra capului. A doua zi a terminat de inspectat aşezarea, dar nu a dat de niciun indiciu care l-ar fi putut ajuta să afle ce s-a întâmplat acolo. Deşi a râs în sinea lui de el însuşi, nu a luat nici măcar o bucăţică de sfoară cu el, din întreg satul. Oamenii nu-şi părăsesc casa fără un motiv serios, darămite un sat întreg…

             Cerul era brăzdat de fulgere, iar când tuna avea impresia că se cutremură pământul. Auzea tot felul de sunete în depărtare… Sau erau mai aproape de el decât îşi imagina? Apa săpase şanţuri în jurul său de ceva vreme, iar acum simţea cum se afundă în noroi. Era conştient că toată această umezeală nu-i face bine, câtuşi de puţin. În stânga capului său se formase o băltoacă destul de adâncă, astfel că un ropot furios de ploaie, amestecat cu o rafală puternică de vânt i-au aruncat noroi pe faţă. Abia atunci, la contactul pământului amestecat cu apă cu pielea obrazului său, a realizat cât de frig îi era. Abia îşi mai simţea degetele de la picioare şi de la mâini. Nu se ferise niciodată de ploaie sau de frig, ba chiar preferase vremea urâtă căldurii toride din mijlocul verii. Dar acum, parcă era prea multă apă şi prea frig.

           Când îşi pierduse aproape orice speranţă că va mai da peste vreun picior de om şi îşi făcuse tot felul de idei despre blesteme sau animale uriaşe care au omorât până la ultimul om, a dat nas în nas cu un grup de bărbaţi înarmaţi până în dinţi. În mod normal, s-ar fi ţinut la distanţă de ei, dar în condiţiile date, chiar şi tâlharii erau buni, doar să afle dacă s-a întâmplat ceva. Din păcate, grupul nu s-a dovedit a fi prea comunicativ. L-au întrebat dacă are arme la el. Nu avea, în afară de un topor mic şi un cuţit. Alte întrebări nu i-au mai pus. Şi nici răspunsuri nu i-au dat, indiferent de ce întrebări le-a pus el. Cel mai bun rezultat a venit din partea unui bărbat din stânga lui, care s-a uitat urât la el a scuipat în ţărână. Acum, măcar era sigur că există, că-l văd, deşi se purtau de parcă nu ar fi acolo. Spre surprinderea lui, indivizii nu vorbeau nici măcar între ei. Mergeau, înainte, tot înainte. Trecuseră vreo trei zile de când se alăturase acestui grup, când, după ce cotiră la dreapta, într-o pădure, ajunseră la o intersecţie de cărări, loc în care era un alt grup de bărbaţi înarmaţi. Grupurile se salutară din cap, se amestecară şi plecară mai departe. La ieşirea din pădure, putu să vadă multe pâlcuri de oameni în stânga şi în dreapta lui, care mergeau în aceeaşi direcţie ca şi ei. Din nefericire, nimeni nu vorbea. Parcă făcuseră o înţelegere, să nu scoată niciunul un sunet.

            Mulţimea de oameni creştea, ba parcă văzuse şi câteva femei… Drumul cotea iarăşi la dreapta, dar toţi o ţineau drept, spre un deal din imediata vecinătate. Inima începu să-i bată mai repede. Poate peste deal e răspunsul la întrebarea sa. Nu pricepea de ce oamenii nu folosesc drumul, dar îşi zise că va afla mai târziu răspunsul la această întrebare.  O luă la fugă. Urcă dealul gâfâind, cu inima care-i urcase în gât bătând iarăşi foarte puternic. Din nou, mai avea puţin şi-i străpungea pieptul. Mai păţise o dată aşa, când era mic… Chiar când să ajungă pe culmea dealului, o matahală de om, cu părul şi cu barba fluturându-i în vânt, îi propti o mână în piept, de-l făcu să-şi piardă tot aerul din plămâni şi-i scăpă şi o lacrimă la colţul ochiului. Îi smulse bocceluţa din spinare, singura sa legătură cu casa, cu tatăl său, cu amintirea mamei sale… O aruncă cât acolo şi scoase o sabie de la brâu. Se întâmplase totul atât de repede… Acum privea tăişul unei săbii. Poate până aici i-a fost să fie, gândi el. Un alt bărbat se apropie de ei şi-i întinse un scut. Celălalt bărbat, Muntele, îi întinse mânerul sabiei. Ştia la ce folosea scutul, deşi mai văzuse o singură dată, la el în sat, la nişte bărbaţi care ceruseră adăpost de-o noapte. A ridicat sabia şi scutul şi si-a continuat alergarea până sus.

            Nu ştia la ce să aştepte, nu-şi imaginase exact ce va găsi pe cealaltă parte a dealului, dar cu siguranţă nu era asta. Broboane de sudoare i se împreunau pe frunte şi coborau în dâre lungi, pe vârful nasului şi pe obraji. Tâmplele îi zvâcneau, în urechi parcă îi pocnea o tobă cu fiecare bătaie a inimii, pieptul îi sălta şi-i cobora des şi cu putere şi, cu toate astea, parcă privea toată această scenă şi ceea ce se întâmpla în josul dealului de undeva din afara corpului său. Abia după ce privi câteva secunde bune scena de la poalele dealului începu să realizeze unde ajunsese. Începu să perceapă zgomotul pe care îl auzise de ceva vreme, doar că nu realizase ce aude. Cât vedea cu ochii, pătrate de oameni în armuri roşii, cu steaguri, suliţe, cu săbii şi scuturi poleite ce străluceau în soare, ce înaintau de parcă erau un tot unitar, scoţând zgomote de ţi se zbârlea părul pe mâini şi pe ceafă. Apoi, erau cei asemănători lui, care se avântau bezmetic cu pieptul înainte, alergau în josul dealului şi strigau blestemăţii cum nu mai auzise până atunci, fluturând topoare şi săbii ruginite şi bucăţi de lemn şi aruncând cu pietre… mersese înconjurat de bărbaţi atâta vreme şi fusese obligat să asculte tăcerea lor, doar pentru a-i auzi acum urlând ce le-ar face mamelor… cui? Ale cui mame? Roma? Ce-i aia? Niciodată nu auzise de aşa ceva. Roma… romani? Asta erau acei invadatori, cei care veniseră cel mai probabil ca să le stăpânească pământurile şi să le ia şi puţina avuţie pe care o aveau? Romani? Or fi venit de departe? Or vorbi aceiaşi limbă? Cum or arăta femeile lor? Apoi, nu mai putu gândi altceva, căci cineva îl îmbrânci din spate, aşa că se văzu nevoit să o ia şi el la fugă în josul dealului, strângând cu putere mânerul sabiei şi scutul. Se alătură mulţimii nebune, se lăsă cuprins de frenezia celor care alergau spre invadatori şi care agitau săbiile în aer. Era conştient că cel mai bine ar fi fost să alerge în direcţia opusă, dar valul îl ducea tot mai aproape bărbaţii în roşu. Deja le putea desluşi feţele. Aşteptau liniştiţi. Nu li se vedea frica pe faţă. Parcă nu erau nici transpiraţi. Aruncă o privire rapidă în jurul lui şi văzu bărbaţi cu faţa desfigurată de atâta alergat şi urlat, cu salivă ce li se prelingea în barbă, cu spume la colţurile gurii, cu păr înfoiat şi încurcat. Unul, în stânga lui, ducea un băţ pe care era ceva asemănător unui lup, dar avea corpul ca de… Şarpe? Ce-o mai fi şi asta? Nici nu auzise şi nici nu văzuse un animal ca ăsta.

            Romanii ăştia erau ceva de groază. Aşteptau calmi valul de atacatori, grupaţi bine, respingeau atacul, se împrăştiau puţin până nimiceau şi ultimul supravieţuitor barbar, după care, la semnalul unui bărbat mai împopoţonat, se grupau la loc. Erau ascultători. Poate că tatălui său i-ar fi plăcut să-i aibă pe ei copii. Deşi erau cam mulţi, ce-i drept. Se împiedică de trupul unui bărbat dac, de-al lui. Fusese tăiat în mai multe locuri, dar lovitura de graţie o primise în gât. Cineva îl străpunsese de jos în sus, aşa că acum, dacă priveai dintr-un unghi bun, ai fi putut să-i vezi limba atârnându-i prin gaură… Se îngrozi. Realiză unde e şi ce-l aşteaptă. Nu putea să se întoarcă. I-ar fi fost ruşine… Iarăşi orgoliul ăsta al lui… Aşa că îşi continuă fuga spre romani, călcă în creierii împrăştiaţi ai unui soldat, care-şi pierduse capul în luptă, îi văzu pe dacii din faţa lui cum sparg apărarea romanilor, văzu cum cineva, în faţa lui, e străpuns de o suliţă, cum ţâşneşte sângele din el şi, odată cu sângele, cum i se scurge viaţa din trup. Trecu pe lângă el, făcu un salt în stânga, cât să evite o săgeată, nu se ştie de unde venită, trecu pe lângă doi romani care hăcuiau un bărbat dac, masiv, care nu vroia nici în ruptul capului să dea drumul lupului cu corp de şarpe, fu stropit pe faţă cu sângele unui roman căruia tocmai i se tăia beregata şi se opri. I se prelinsese în gură o picătură de sânge. Îi simţi gustul. Nu era cu nimic diferit faţă de al său. Sângele romanilor avea acelaşi gust cu al dacilor. De jur împrejurul lui, nu vorbea nimeni. Toţi urlau, zbierau, horcăiau, mureau. Fiarele se loveau, lemne şi pietre se izbeau, altfel ar fi fost linişte. Se trezi nas în nas cu un tânăr roman. Parcă îi tremurau ochii de frică. Poate că şi el se întreba ce caută aici, cum s-a ajuns la aşa ceva. Poate că şi el şi-ar fi dorit să fie acasă, cu părinţii lui, dacă avea aşa ceva, sau cu prietenii, să bea un vin şi să guste un măr dulce şi zemos… Poate că dacă lasă sabia în jos, romanul îl înţelege şi lasă şi el arma jos. Poate că se vor înţelege din priviri. Poate că mâine, la răsăritul soarelui, vor râde de întâmplarea de azi. Poate că…

            Tânărul roman ridicase ce mai rămăsese dintr-o suliţă şi i-o înfipsese deasupra buricului, apoi lovise cu sabia un alt dac care reuşise să ajungă până lângă el. Acel dac murise înainte să atingă ţărâna.

            Rămăsese câteva secunde în picioare, privind lemnul ce-i ieşea din burtă. Avea idee ce se întâmplase, dar tot nu-i venea să creadă. Îi trecuse prin cap că-l va durea, dar până în acea clipă, nu-l duruse nimic. Singurul lucru neplăcut e că-i cedaseră genunchii, aşa că s-a întins pe spate. Sau a căzut, nu era sigur…

Aşa că stătea afundat în noroi, în apă şi propria sa urină, murdar de sânge şi noroi pe faţă, bătut de vânt, de romani, bătut de soartă… Din burtă îi ieşea o coadă de lemn, îi era frig, de ceva vreme nu-şi mai simţise picioarele. Era frig afară şi lui îi era foarte frig. Oare-l va plânge cineva? Tatăl său va şti cum a murit? Îi va părea rău că a murit singurul său fiu? Lui îi pare rău că moare? Era foarte frig… Încercase de mai multe ori să se rostogolească, dar nu se putuse mişca. Din depărtare, i se păru că aude lupii urlând. Începu să-i miroasă a moarte. Se sperie. Cu un urlet din străfundul sufletului, reuşi să se ridice în fund. Ar fi stat mai confortabil, dacă nu l-ar fi încurcat suliţa aia blestemată care-i străpunsese trupul. Un lucru era clar, nu va mai avea încrede niciodată în romani. Pipăi suliţa care ieşea din el la spate, şi, fără să-şi dea seama cum, trase de ea cu mâna dreaptă. Simţea durere, cum nu simţise nicicând. Vederea i se înceţoşă şi nu putu să se gândească decât că-i e foarte frig. În urechi auzea vântul şuierând. Strânse buzele, ca să nu-i intre nisip în gură. Nu avea chef de aşa ceva. Reuşi să scoată suliţa din el. Simţi ceva cald urcând prin corp în sus. I se încălzi burta, apoi gâtul, iar în cele din urmă, simţi cum i se încălzeşte gura. În sfârşit, căldură… Nu mai gustase aşa ceva niciodată. Era sigur că până şi Zamolxis ar fi gelos pe el. Simţea cum prinde puteri. Vene din el şi, totuşi, îi dădea putere. Cu siguranţă, aici era mâna zeilor. În genunchi, se târî mai la dreapta. Văzuse el ceva… Era lupul cu corp de balaur. Prinse coada de lemn, o sprijini în pământ şi vru să se ajute de ea ca să se ridice în picioare. Coada se rupse, iar el căzu pe burtă. Simţi un alt val de ambrozie venindu-i în gură şi prinse iarăşi puteri. Se ridică în genunchi. Trupul acela de animal ciudat era la nivelul ochilor săi. Lupul, capul acela de lup… semăna puţin cu lupul care-i ucisese prietenul. Era mândru că-l urmărise şi-l omorâse cu un bolovan. Lovise cu ură. Lovise cu furie. Lupul scâncise la început, apoi se potolise şi se transformase într-o adunătură de maţe, oase, sânge şi blană. Abia acum îşi amintea. Şi sângele lupului avea acelaşi gust. Sângele dacului şi sângele lupului şi sângele romanului avea acelaşi gust. Interesant.

            Sprijinit de acel animal cu cap de lup şi corp de balaur, agăţat de o bâtă de lemn care se înfipsese în pământ, se întrebă dacă o va revedea pe mama sa. Vroia să-i întoarcă acel sărut, chiar dacă era plin de sânge şi alte zemuri. Plescăi din limbă. Nu mai simţea ambrozie urcându-i în gură. O vedea prelingându-i-se pe haine, pe genunchi, apoi amestecându-se cu apa şi cu noroiul de sub el. Măcar, ceva tot rămânea şi de la el.

            Îşi goli plămânii de aer. Nu mai vedea rostul să-i mai umple la loc. Închise ochii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s